Despre mine

Fotografia mea
Greetings friends, sunt Cezara și vă invit să aflați despre mine din categoriile aferente profilului căt și din poeziile/ prozele pe care le citiți pe blog. :) De asemenea, pe blog o să întâlniți atât poezii/ proze propri cât și poze, melodii, videoclipuri sau creații realizate de alte persoane. Cheers!

16 decembrie, 2010

Somn


Era o eră de somn, 
Sau doar o oră? 
Doar spiritele-mi veghează noaptea-mi tulburată 
De al lor zgomot necontenit şi-asurzitor 
Mă cheamă-n noapte la şedinţă, 
Să m-adoarmă uşor și să nu mai simt... 
Din somn în somn la visul ce-ţi vibrează 
O voce închisă, tremurândă şi pierdută 
Zace în umbra lunii, de stele păzite 
Şi-n spatele lor pluteşte-n întuneric 
Un gând amarnic şi-amărât ce-mi trăiește visarea. 

Era o eră de somn, 
Sau doar o oră? 
Nu vreau ca din reverie să mă scufund în coșmar 
Mereu trezită de acelaşi strop rece de frică
Şi-al lacrimii ce se prelinge pe caldul meu obraz, 
Chiar şi în lumină e o ceaţă ce îmi bântuie visarea. 
Blestemate fiţi voi, întunecate chipuri albe 
Ce-mi păziți trezirea doar înecată în amurg. 
Umbra-mi e pierdută în pânză de păianjeni 
Lipsită de-al amorului vag, frumos vis. 



Era o eră de somn, 
Sau doar o oră? 
Cad în gânduri reflectat de a sa crudă realitate 
Era uită de somnul adânc, ce încă-ncearcă să câştige 
Domninația ei, păgâna oră ce-mi învăluie gândirea. 
Ruptă mi-e ceremonia de flăcări pretutindeni 
Încerc s-adorm, însă-mi sufletul e gol, pustiu şi rece. 
Prea departe-i gândul să-l mângâi
Şi să-l sărut, să-l țin la piept cu ale mele îmbrăţişări 
Ce etern aş vrea să-l simt 
Şi totuşi încă încerc să dorm, dar nu pot sunt prea stinger... 

Era o eră de somn, 
Sau doar o oră? 
Văd doar picturile pline de vastele păcate 
Prea vagi, loc în care și viciul lipsește - 
Care m-ar fi purtat spre negrele ispite 
La ceasul când din umbră încep să se-ntrevadă.
Suspin din zâmbet şi cânt un sunet mut
Somnul e doar un fel de-ai spune pe nume 
Acelei fiinţe în care adormiţii nu au vise 
E doar un gând singuratic ce ține și o oră. Și o eră.
Molimă. E moartea, dar e doar un somn.


11 decembrie, 2010

Sinucidere



Până şi finalul e paradoxal, imoral şi nedrept 
Atunci când sinuciderea nu este decât fericire 
Sub perfuzia nestinsă a hoitului de viaţă 
Precum un nesimţit de colb mărunt ce zace 
Se stinge încă o lumânare, una simplă şi banală 
Dar nu până când nu-mi termin versul, şi scriu... 
Mi-aş șterge venele mormântului în care am să zac 
Şi-am să rup lianele, sforile şi vieţile oamenilor, şi-am să cad. 
Căci asta-mi e menirea, să mă nasc în batjocura altora 
Provocându-mi mintea la pură dispariție
Sunt doar un hău în jocul puieril al existenţei, 
Antrenul există doar prin imitarea vieții, şi totuşi 
Câte fiinţe pot mima moartea fără a o simţi? 
Fără să treacă un fior prin vene și prin șiră
Un vânt rece, un vânt de adio? 


Este efectiv o absenţă a oricărei senzaţii, până şi a durerii 
Pentru că nu suferinţa, ci deznădejdea este principiul moral 
Ce duce în alte temerii, în colţul sinuciderii. 
Tristeţea e doar una temporară a modernului în care trăiesc, 
Sau mai bine zis în care nu trăiesc, deşi respir. 
O sinucidere amânată înseamnă fiecare particulă de teamă, 
Din curajul pe care-l arăţi, ştiind că nu există, dar speri, 
Speri că nu e rău, însă amintită va deveni reală într-o zi. 
Orice prilej de trăire trecută va fi un motiv de sinucidere. 
Nu mai am lacrimi să plâng în zarea nopţilor târzii şi negre 
Dar vreau azi să mai fumez o ultimă dorinţă pe care să n-o uit 
În eternitatea mîn care. fără să ezit, mă duc - fug -
Ca un fir de nisip ce se zbate în furtuna de valuri și suflete 
Aşa cum patimile sfertului meu de veac încă dăinuie pe acest pământ 
Am să oftez, că mi-e frică şi mi-e rău, mi-e silă şi teamă de viaţă, 
Cu paşi, mărunţi, puţin nesiguri, grăbiţi - măresc pasul, 
Liniștea singurătăţii miroase-a fum de lumină - albă.
Este lumina pe care o aşteptam; însă de după ea zăresc infernul 
Şi-mi dau seama că n-am picat decât într-o altă lume în care, 
Efemerul meu sfârşit, dureros, îl voi simţii până în măduva oaselor
Mor, şi totuşi nu ştiu mare lucru despre sinucidere. 


27 noiembrie, 2010

Marea


Marea răpeşte orice suflet libertin, amețior 
Ne străpunge cu atingerea razelor plăpânde de soare 
Şi ne îmbuibă cu parfumul sărat şi rece. 
Ne provoacă să ne ardem tălpile pe nisipul încins şi fin 
Obligându-ne să uităm de problemele dimineţii 
Ce ar fi trebuit să ne ucidă încetişor pe parcursul zilei. 
Te urăsc mare că eşti atât de departe şi - suspin 
De ce nu mă obligi să te simt tot timpul? 
Cât de crud te închizi, văzându-te printre lacrimi 
Trenul din care te privesc este de Mangalia, 


 Dar nu mă apropie de ţine, mă desparte... 
Vreau să aud sunetul grav al teraselor mării 
E numai vina ta că inima mea bate un ritm lent, 
Fără tresăriri, fără durerea unei scoici în picior sau durerea de cap 
Din cauza nenorocitului de soare care-mi dă halucinaţii. 
Trăiesc aici, Bucureşti, unde singura legătură cu apa, este cada mea. 
Şi aglomeratele ștranduri care nu-ți fac față, 
Care nu sunt sărate 
Nici valuri n-au - 
Nici frumuseţea ta! 


Şi-mi înec nebunia ascultând muzică despre tine 
Dar mă doare, şi mă doare din ce în ce mai mult 
Decembrie, luna în care te-aş putea privi dezlanțuindu-te, 
Înghiţind toată plajă care, altădată era plină de oameni 
Simpli sau pletoşi, duri sau milostivi, însă erau... 
Acum doar nemernicii de pescăruşi te pot vedea, avea şi iarna 
Şi vara, oricând... 
Mirosindu-te, văzându-te, simţindu-te ...iubindu-te... 
Mi-e dor de mare, amărăciune, 
De ce nu eşti niciodată lângă mine, să mă plimb în valurile tale tumultuoase? 
Tu ne răpeşti, mă răpeşti pe mine, cea care ţi-am închinat atâtea cuvinte 
Atâtea sentimente triste de distanţă... 
Ești destinul intersectat de momente tragice, lipsite de plăceri... 
Renunţări şi izolări - cu momente de fericire, trăiri și iubire.
Hai să înotăm împreună!


Sunt eu


Alături de uscăţele flori de pe câmpul gol, 
Sunt eu, un om, şi-mi sunt străin 
Îmi caut în păcat, şi tot în păcat revin 
Sunt om matur, stăpân pe mine, dar nu-s divin. 


Alături de zidurile reci ale-nchisorii, 
Sunt eu, bufonul, ce efemer trec prin etern 
şi-ncerc să scap de trecutul mort 
Ce mă macină şi mă obligă să-l suport. 


Alături de un ceas şi-un om ca mine, 
Noi, eu şi el, plecăm definitiv 
Fiecare-n altă parte cu un nou destin 
Suntem, noi, oameni, şi ne suntem străini.


18 noiembrie, 2010

Vert


Tout est vert
Grass est partout
Tout le monde este haute
Le ciel est rose...
Tu vois la fumée...
Comment les mouches
Je pousse des ailes
Je flotte...
Je suis exactement où je devrais être.


07 noiembrie, 2010

În nebunia lucrurilor trecătoare


Gânduri deşarte...mă amențesc prin frumuseţea lor ca de argint şi prin melancolia lacrimii ce-mi înţeapă obrazul. Ochii mi se topesc ca un cub de gheaţă sub globul de soare, cald. Vederea-mi păienjenită de jilavul stropilor de apă, e atât de linişte, le aud cum se sparg de pardoseala goală, goală că în sufletul meu. Beznă afară, beznă înăuntru, doar o lumânare ce licăreşte tiptil, romantic într-un colţ - mai să se stîngă, îmi luminează lacrimile căzute. Cât de frumos e nimicul, nimicul ce-l văd în obscuritate, atât mister şi câtă speranţă risipită, îi simţi parfumul dezamăgirii în adierea firului de vânt ce intră pe unde apucă doar de dragul de a-mi stinge lumânarea. Aşa palidă e noaptea deranjată de zgomotul liniştii şi-al ecoului mut din camera alăturată. O altă încăpere goală că orice zi pierdută în timp. Trenul viselor e şi el departe, şi nu vine, pleacă, ne-a părăsit la fel ca restul. Hainul drum, coborând şi tot aici, în camera mea cu o lumânare ce zace nestinsă şi gândurile mele care hoinăresc deşarte... 



06 noiembrie, 2010

Memorial


Astăzi, doliu mare la români 
Un maestru, un poet s-a stins 
Ani ne-ai bucurat 
Cu versurile-ţi minunate 
Acum cine mai scrie, şi totuşi cine le-a citit? 
Ai fost...şi eşti, tu 
Singura flacără ce ardeai 
În anii de întuneric ai trecutului. 
Şi-acum, pacient al vieţii 
Ne-ai părăsit, te-ai alăturat celorlalţi -
Artiştilor ce au ajuns pământ. 
Noi "generaţia-n blugi" te salutăm....


(În cinstea poetului Adrian Păunescu)

Sin


Move my fainted heart with grief,
And tease my warm lips
With downcast eyes,
Disturbed my soul with pity!



By all the passion in all the roses
You must keep the distance, love...
My mouth on yours will poison us 
And it will not be enough.

05 noiembrie, 2010

Aglomerație


E plină lumea de nebuni
Umblând,...
Cărări, cărări
Urlând pustiu la lună.
Iubind cerul uitat de restul
Zâmbind, ce alţii nu mai ştiu
Plângând când tu ai râde
Văzând nimicul ce tu-l crezi nimic.


E plină lumea de cuvinte, în curând,
Iubirea va dispărea,
Fericirea,
Dragostea,
Mirarea.
Va rămâne cuvântul ură,
Lacrimă,
Gol -
Cuvintele ce ne divizează inima.

E plină lumea de cinici
Adio fericire.
Adio zâmbet.
Adio sentiment.
Acesta e biroul meu
Stiloul meu, şi foaia mea
Asta este treaba mea...
Fericirea e pentru altcineva.


E plină lumea de calici,
Ce-i al tău
De-al drept şi-al meu...
Numai dă-mi să am şi eu...

E plină lumea de glumeţi
La fel de nebuni sunt și ei,
Râsul rămâne scris.
Hazliu cum cinicul
Se încurcă în propriile foi
Iar calicul tot nesătul rămâne.

E plină lumea de oameni,
Şi cam atât pot spune.


21 octombrie, 2010

Bolta trecutului


Captiv în umbra nimicului, 
Învelit de golul nesărat... 
Când speranţa devine dor - 
Iar clipele se spulberă şi...mor. 
Rătăcesc haotic, mă pierd în noapte 
Împiedicat de al gândului meu dor - 
Şi-mi aud paşii trecutului cu cad şi...mor. 
Răsuflarea mi-e atât de grea 
Mă retrag în palidul sărut, atingerea buzelor... 
Privind cuvintele ce devin şoapte de dor - 
Aşa cum lacrimile curg pe obraz şi...mor. 
Fiinţă - ochii-mi de tine n-am cum să-i despart 
Însă poveştile de-amor sunt triste şi dor - 
Aici eu voi trăi un vis şi...n-am să mor. 



Captiv mă voi risipi uşor, undeva unde,
Unde-mi speranţele nu mai mor 
Iar cuvintele nu mai sunt şoaptele ce dor.


Liniște și insomnie

Pe o plajă goală, deranjată doar de paşii pescăruşilor, se află un cort departe în zare, un cort de două persoane. Marea atât de liniştită şi curată, plaja noastră cu nisipul ei fin, şi soarele ce ne-a trezit. O altă dimineaţă pe izopren. Un cupidon stătea pe una dintre băncile umede şi privea cu aer absent la noi. Două umbre mişunau pe plajă lipsite de visul zilei, aşteptând noaptea răcoroasă de vară şi muzica ce va urla nebună în boxele teraselor de pe faleză.
Nisipul se ridică în ritmul paşilor. În jurul focului eram noi dansând, parcă şi valurile făceau la fel. Chitarele se auzeau simetrice pe malul mării, cântând până când soarele apare, suntem şoimii liberi ce zboară pe cerurile noastre, cupidonul se sprijiniă de barca eşuată și, bătând pe ritm, adoarme pe nisip . Curând şi noi o să rămânem îmbrăţişaţi în cortul ferit.
La fel e fiecare seară, iar dimineaţa - o plajă goală cu două inimi ce rătăcesc haihui în rouă. Mereu, în orice anotimp - scăparea noastră e acolo, aşa cum este azi, va fi şi mâine, totul simplu şi pustiu. 


17 septembrie, 2010

Melancolia toamnei


În adâncul frig al toamnei 
Alină, tăcutul suav al beznei 
Şi urlă din depărtare umbra lunii. 
Frunzele aurii chicotesc ca bufonii!... 

Gălăgioasă, aprigă febră a timpului 
Tentează toamna ca o replică a neştiutului... 
Iar prea trista lacrimă a vrăbiuţei 
Te-nchide-n suflet, puterea duioasă a artei!.... 


Toamna ca un vis neîmplinit, 
Frigul, ploaia şi culorile şterse vor fi ca un vag infinit!.. 

Umbrela aurie de foaie veştejită 
Vântul ca visele, ploaia ca dorinţele 
Frunză sfinţită cu aur, frunză necăjită, 
Iar stropii oglindindu-se-n apă ca diamantele. 


Din pomul, fost bogat la coamă, verde şi frumos 
O altă frunză pică, încă una... 
Se aşterne-un covor frumos 
Aşa e toamna, mereu şi-ntotdeauna!... 

O rândunică. Oh! melancolia plecării mă pune pe gânduri 
Le văd în zare, rânduri, rânduri... 
Şi văd cum zboară peste munţi, câmpi, cărări... 
Neuitându-se-napoi, iar ochii mei trişti, plini de supărări... 
Îşi spun adio de la curajoşi noştri călători. 

Salut Toamnă, cu mii şi mii de frunze-n vânt 
Salut Toamnă, salut...ca un ultim cuvânt!... 


Moroi


Leagănă iarba, ceva, sumbru și tăcut,
Se mișcă rapid un necunoscut.
Zgomotul ghearelor, îmi dă fiori,
Zgomotul ghearelor, și cârdul de ciori.

Sufletul bântuit de bestiile nopții,
Mă chinuie, privirea de mort.
Misterele profund ascunse ale vieții,
Mă ucid, și-n timp nu pot să mă-ntorc.

Sufletul mi se stinge ușor,
Mă uită, nu-i pasă, mă lasă să mor.
În pădure sunt hrana celor ce mă vor,
Doar de amintirile ce o să le las în urmă, o să-mi fie dor...

Prin negură


Aud pașii triști ai nopții,
Și vânt.
Văd ochiul negru al morții,
E frânt.
Candela se stinge de îndată,
Toată.
Ceara plânge-nfricoșată,
Acuzată.
Timpul grăbit a amuțit,
Ca un vis.
Din munți se aude un zgomot ascuțit,
În abis.
Camera plânge... visele mele, ale tale,
Trec.
Nici în noaptea morții mele nu mă voi abține,
Să petrec.

16 septembrie, 2010

Plouă


Plouă încet
Pe pământul rece, și
Pustiu....
Niciun pas, nicio umbră
Doar o frunză...
Ce zboară, plăpând
Pe trotuarul stingher
Și ud...
Nimic în zare, niciun pas de
Soare...
Doar lacrimi grăbite
Din cer prăbușite
De vantul hain,
Sumbru și plin de venin...